24 June 2017

10 muzici pentru Aurel Stanciu



__________________________________________________________________________________

Aurel Stanciu: “În zilele noastre, muzica a făcut mari concesii ritmului.”

L-am cunoscut pe muzicianul Aurel Stanciu la o expoziţie de pictură a unui prieten comun. Iniţial m-au frapat directeţea şi pedanteria cu care trata fiecare subiect în parte şi, recunosc, mi s-a părut un tip mult prea serios, cu foarte puţine nuanţe. Mai târziu am ascultat câteva dintre compoziţiile sale care mi-au revelat accente diferite, sensibilităţi incredibile, stări complexe, universuri fantastice; pe scurt, o muzică absolut interesantă. Mi-au plăcut toate şi am înţeles, încă o dată, cât de false pot fi aparenţele. Multumesc, Aurel Stanciu.


1) Eşti printre puţinii artişti de o sinceritate maximă. Intelectual, onest, modest şi cu imaginaţie foarte fecundă. Mizând pe sinceritatea ta, te întreb franc: este suficient sa fii talentat, dar să nu ai cultură? Este suficient să ai talent, fără să depui efort? Pentru că lumina trebuie să urce din lăuntruri, nu? Şi dacă da, avem trebuinţă, în general, în viaţa asta de „patalama de la dogmaţi” ca să necertifice talentul?

După cum ştim, talentul îl avem din naştere. Cultura se dobândeşte de-a lungul timpului şi depinde de disponibilitatea şi capacitatea de asimilare a fiecărui individ. Este adevărat că talentul fără cultură se cizelează mai greu, dar în general există o compensaţie între cele două elemente. Totuşi talentul poate ramâne la stadiul nativ atunci când nu simte nevoia de o elevare a stilului şi rămâne în forma pură, iniţială (vezi creaţia populară). În ceea ce priveşte efortul, el este necesar pentru a atinge performanţe în plan expresiv. Nevoia de „patalama de la dogmaţi” cred că se explică foarte bine prin spusele lui Iisus Hristos: „Daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”. Cred că este ceva similar cu căsătoria cu acte şi cea în faţa altarului. Dacă Cezarul vrea patalamaua, Dumnezeu va primi rodul talentului cu care tot El ne-a înzestrat.


2) Este adevarat că artistul vede şi aude“ cu toată suprafaţa pielii„?

Ca orice persoană cu îndeletnicire spirituală, artistul are parte de capacităţi multiple de percepţie a ceea ce se întâmplă în jurul lui şi nu numai (aş numi aici noţiunea de inspiraţie), pentru ca apoi să transforme informaţia obţinută în act creator.


3) Orice adevăr trebuie să poată fi dansat pentru că adâncurile lumii sunt ritmate. Totul este ritmic. Crezi că muzica trebuie să aibă mesaj, ritm, armonie sau spirit? Încă ceva: muzica poate fi percepută ca personaj în sine? Ce fel de personaj joacă în viaţa ta: de prieten sau de dictator?

Într-adevăr, dintre toate cele patru elemente, ritmul este cu precădere teluric. Însă asociat armoniei (şi aş mai adăuga eu – şi melodiei), conturează un mesaj care se transmută apoi, în spirit. Din păcate, în zilele noastre muzica a făcut mari concesii ritmului care, teluric fiind, se adresează mai mult carnalului, în defavoarea melodiei şi armoniei care sunt dedicate spiritului. De unde rezultă că în ziua de azi, prin ritmurile de Hip-Hop, Dance, House, Rap şi altele, muzica nu mai ajunge acolo unde trebuie ci se opreşte pe undeva pe la nivelul aparatului locomotor. Cât despre ultimele intrebări… da, atunci când este un bun companion şi nu mă refer la percepţia din exterior ci la existenţa ei interioară, cuibărită la nivel mental. De prieten, bineînţeles.


4) Crezi în redescoperirea sinelui prin muzică? Este Creatorul un fel de Phoenix? Poate crea “ţâşnind din rămăşiţe”?

Da, mi s-a întâmplat după despărţirea de Octave, când am avut o perioadă de respiro (spun asta pentru că tocmai părăsisem un ritm draconic de lucru, dar nu vreau să se înţeleagă că din cauza asta am plecat). Apoi m-am “reorientat în teren” şi m-am apucat cu sârg de lucrările mele; recunosc totuşi că a existat şi o scurtă perioadă de dezorientare.


5) Explică-mi, te rog, prin prisma teoriei muzicale, ce înseamnă limba mutică? Cât la sută este mesaj, cât este suflet? Şi cât este educaţie? Sau poate… non-educaţie? Ci tocmai stare pură, instinct, tradiţie, etc…

Cred că pe cât pare de simplu, cu atât este mai complex ceea ce se întâmplă în acest caz. Este foarte greu să înţelegem exprimarea într-un registru atât de intim şi profund. A propos, că tot vorbeam la început despre talent şi despre elevarea stilului.


6) Ce vis ai? Te-ar interesa să compui şi muzică de film? Ştiu că deja ai fost solicitat pentru asta şi că ai acceptat. Te felicit, mai ales că în România nu prea este “atacat” domeniul asta.

Visul meu cel mare este să transpun unele piese compuse de mine într-un concert de rock simfonic. Apoi mai am diverse piese de chitară clasică pe care le-aş putea prelucra cu diverşi instrumentişti. O parte din puţinii oameni care au ascultat piesele mele de-a lungul anilor mi-au sugerat că ar fi bine să încerc să fac şi muzică de film, pentru că stilul meu se pretează la aşa ceva. Le-am răspuns că ar fi frumos, dar eu fiind o fire mai retrasă, mai introvertită, nu îndrăzneam să iniţiez contacte în direcţia asta, mai ales pentru că ştiam că sunt deja implicate nume consacrate în domeniul ăsta, până când mi s-a oferit şansa şi am acceptat bucuros.


7) Înţeleg că nu crezi în tehnologie dar te foloseşti de ea exclusiv ca instrument. Cum compui, de fapt? Ai deja în memorie melodia pe care o aplici unui eveniment, unei stări sau plecând de la o stare, de la o idee “inventezi” melodia?

Ca orice ramură în plin progres, tehnologia muzicală creează şi ea upgrade-uri în domeniul mijloacelor de expresie, cu urmări diferenţiate în funcţie de abordarea fiecaruia dintre muzicieni. Eu am ales să nu solicit prea tare ofertele de ultimă oră pentru că oricum nu mă lansez în demersuri avangardiste, nu sunt un “devorator” de gadget-uri şi nu mă las furat de sunete. Este adevărat că mi-ar mai trebui nişte îmbunătăţiri, dar în general exploatez eficient ceea ce am deja. Să nu uităm că vorbim şi de nişte preţuri. Referitor la modul in care compun, pot spune că ambele situaţii sunt valabile şi aş mai adăuga eu că, la un moment dat, ele ajung chiar să se împletească.


8 ) Ziceai că ai o genă de sihăstrie. Mi-a plăcut exprimarea. Dar, totodată, discutăm că artistul trebuie să fie permeabil. Nu este un paradox, pe undeva? Ai făcut vreodată o idolatrie? Şi totuşi, dacă nu, cine îţi place?

Nu este un paradox. Aşa cum un sihastru (şi rog să mi se scuze comparaţia poate prea exagerată) – în ciuda faptului că trăieşte singur – este deschis tuturor pelerinilor pentru îndrumări şi binecuvântări, tot aşa şi eu, cu toate că îmi compun singur piesele, sunt deschis la colaborări cu diverşi muzicieni, dar şi în ceea ce priveşte destinaţia finală a actului artistic, pentru că nu compun în turnul de fildeş. Idolatria nu este bună, fie că vorbim despre “zei”, ceea ce este un păcat, fie că vorbim despre muritori, ceea ce este, iar, o deşertăciune. Sunt pe lumea asta oameni de excepţie, dar sunt tot oameni ca noi. Nu trebuie urcaţi pe piedestal pentru că şi ei, la rândul lor, sunt dăruiţi tot de Dumnezeu. Chiar mi-era milă de fetele care stăteau aşezate pe asfaltul din aeroport şi plângeau de mama focului că a plecat Michael Jackson din România sau leşinau la concerte. Este doar un exemplu, dar ce ne facem la scară planetară? În ceea ce mă priveşte, nu m-ar onora o astfel de atitudine din partea lor care, uneori, creează adevărate drame. Să ne păstram totuşi, cu picioarele pe pămănt.

Cât despre cine îmi place… muzica e vastă… nu ştiu cu cine să încep. Mai întâi cu exponenţii muzicii anilor ’70: Jethro Tull, Rush, Kansas, Yes, apoi mai comerciali: Boston, Styx, Dire Straits, Foreigner, apoi mai din actualitate, aş mentiona pe: Richard Bona (jazz din Camerun), Brathanki (polonezi), DDT, Liuba (trupe rusesti), Mari Boine, Loreena McKennitt şi nu în cele din urmă aş adăuga muzica simfonică, alături de, culmea, lăutăreasca noastră veche, colinde vechi, etc.


9) Ce alegi între note şi litere? Dar între carte şi film? Între tango şi vals? Ah, à propos de pasiune, de estetic, de armonie: există în muzică “estetica urâtului”?

Între note şi litere, ca muzician aleg notele, pentru că ele sunt materialul meu de lucru.
Între carte si film, aleg cartea pentru că îmi creează o bogăţie imagistică extraordinară.
În comparaţie cu valsul care este mai monoton, tangoul este dinamic şi expresiv.
Nu am avut ocazia să-mi pun o astfel de problemă… Pentru mine, muzica, pentru că este o artă, trebuie să fie frumoasă, fie că este mai exaltată sau mai tânguitoare. Despre o muzică lugubră aş putea spune că este cel mult interesantă iar când devine iritantă…no comment.


10) Te citez: spuneai că muzica este relativă. Dar publicul? Este publicul un “animal” bizar care reacţionează surprinzător? Este şi el…“relativ”? Şi te rog ceva, de final: transmite un mesaj cititorilor care nu au cultură muzicală şi ascultă fel de fel de “zgomote nefericite”.

Muzica este relativă. Ea comportă raportări succesive de la creaţie până la audiţie.
Este vorba de cine şi cum o face, cine şi cum o interpretează şi cine şi cum o ascultă.
Iar publicul reacţionează în funcţie de aceste variabile. Uneori se mai face greşeala să se cupleze într-un spectacol trupe sau solişti cu stiluri complet diferite, ceea ce dă naştere la polarizări în rândul publicului şi de aici se iscă tot felul de divergenţe. Din păcate “zgomotele nefericite” nu pot fi abandonate decât printr-o întoarcere la o educaţie mai solidă, mai temeinică. De acolo începe totul. Degeaba le spun eu “ascultaţi aia sau ailaltă pentru că sunt de valoare faţă de ce ascultaţi voi” căci ei îmi vor spune că aia îi face pe ei să se simtă bine. Cu aşa ceva rezonează spiritul lor pentru că el este acordat cu vibraţiile corespunzătoare nivelului de informaţii acumulat de ei. Trebuie lucrat şi la capitolul discernământ. Şi până la urmă nu este numai vina lor pentru că au ajuns să aprecieze nişte non-valori. Este greu în ziua de azi să te mai orientezi într-o lume în care totul este întors cu susul în jos pe toate planurile.

S-a mai lansat de ceva vreme sintagma înşelătoare: “eu ascult toate stilurile de muzică”, dar ce pondere are acolo fiecare stil, nu ni se mai spune. Mai există o tendinţă declarată şi de-a dreptul exclusivistă a unor melomani cu pretenţii, de a se dezice de unele formaţii sau melodii pentru că deveniseră accesibile celor mulţi. Exemplu: “Nu-mi mai place Queen pentru că toată lumea ascultă trupa asta”. Este o atitudine discriminatorie care taie de la rădăcină orice demers educativ. Dar…cu răbdare şi dragoste totul este posibil.

Dupa Oana Paraschiv

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

__________________________________________________________________________________

Comments

  1. Chiar l-am cunoscut si am ascultat (pe caseta), muzica compusa de el. Este acelasi stil cu cel cantat de Octave. Mi-a fost clar in acel moment cine era de fapt geniul creator din spatele formatiei Octave. Cred ca marele merit al lui Octavian Teodorescu este aparatura pe care o detinea, si care i-a fost de mare folos lui Aurel in crearea trilogiei. Pacat ca oameni precum Aurel Stanciu nu sunt promovati si sustinuti asa cum trebuie. 🙁