30 April 2017

10 pentru lirismul splendid al lui Alfred de Musset



__________________________________________________________________________________

MussetDramaturgul şi poetul francez Alfred Louis Charles de Musset-Pathay s-a născut pe 11 decembrie 1810 la Paris. Deşi a fost un liceean eminent, îşi abandonează studiile superioare pentru a-şi dedica viaţa literaturii.

De la vârsta de 17 ani frecventează cenaclul poetului Charles Nodier şi publică doi ani mai târziu, Contes d’Espagne et d’Italie, care constituie primul său volum liric ce îi relevă talentul incontestabil.

Odată cu integrarea în acest cerc nou, Musset îşi începe şi viaţa de “dandy” (tânăr de o eleganţă mult prea rafinată, uneori care depăşea limitele bunului simţ, fiind adeseori exagerat şi uşor ridicol – atitudine sau comportament specific mai ales sfârşitului secolului al XVIII, începutul secolului al XIX-lea; respectiv în această modă a timpurilor, “metrosexualul” de astăzi îşi regăseşte reminiscenţele).

În 1830, prima sa comedie La Nuit Vénitienne se dovedeşte  a fi un eşec, dezamăgire care îl determină să se distanţeze de “scenă” pentru multă vreme.

În 1833 scrie a sa operă de artă, Lorenzaccio, care vede lumina tiparului un an mai târziu, după relaţia cu năbădăi pe care o are cu George Sand. Această dramă poetică şi-a găsit sursa de inspiraţie în călătoria în Italia, alături de scriitoare, în timpul căreia face cunoştinţă cu diverşi colaboratori de la Revue des Deux Mondes.

Din cauza stilului de viaţă neglijent, devine depresiv şi alcoolic, scrie din ce în ce mai puţin. În a doua perioadă a creaţiei sale, scrie Tristesse, Une soirée perdue, Souvenir şi diferite nuvele. Este premiat cu Legiunea de onoare în 1845 şi este ales să devină membru al Academiei franceze în 1852 şi după acest moment scrie opere la comandă pentru Napoleon. Moare la doar 46 de ani din cauza agravării dependenţei de alcool.

Dincolo de aceste detalii biografice, echipa zeceintop.ro vă invită să (re)descoperiţi 10 dintre cele mai splendide laitmotive ale lirismului lui Alfred de Musset.

Cu siguranţă, vă veţi îndrăgosti (pentru încă o dată) de candoarea a tristeţii, de simţirea unui eu liric, prin excelenţă, romantic.

Un conaţional de-al lui Musset afirma – “Poezia se naşte din meditaţie şi inspiraţie. Meditaţia este o însuşire; inspiraţia este un talent. Mulţi oameni pot să mediteze, dar puţini sunt inspiraţi” (Victor Hugo) – iar Musset se poate încadra perfect în categoria oamenilor “inspiraţi”, background-ul temporal, dar şi contextualitatea amoroasă, fiindu-i repere ideale pentru conturarea unui univers poetic de excepţie.

Mai mult decât atât, poetul francez este un hermeneut al romantismului, în poezia sa el a culegând “zilnic primul mister al creaţiei – ivirea luminii – şi ultimul mister al creaţiei – nectarul iubirii” (Rabindranath Tagore).

Aşadar, dragi cititori, vă invităm la o călătorie minunată într-un imaginar liric profund romantic… şi pentru că “poezia există-n individ, versul pe hârtie” (Tudor Arghezi), lirismul lui Alfred de Musset constituie o oportunitate pentru reflexivitate şi anamneză a unui “coup de foudre” (pentru moment) uitat…

Restul este lirism de nota 10!

10. “Iubirea”

Sărmanei inimi slabe i-am spus: ”Tu

Nu crezi c-ajunge să iubești doar una?

Și nu-ți dai seama că shimbând într-una,

Îți pierzi în doruri fericirea? Nu?”

 

Ea mi-a răspuns: ”N-ajunge, precum crezi;

N-ajunge să iubești mereu tot una!

Și nu-ți dai seama că schimbând într-una,

Mai dulci plăceri trecute le-ntrevezi?” (Cântec)

 

9. “Tristeţea”

Sărmanei inimi slabe i-am spus: ”Tu

N-ajunge cât ești tristă-ntotdeauna?

Și nu-ți dai seama că schimbând într-una

Iubita, noi dureri întâmpini? Nu?”

 

Ea mi-a răspuns: ”N-ajunge, precum crezi;

Tristețile n-ajung de totdeauna.

Și nu-ți dai seama că schimbând într-una,

Dăm farmec nou la vechi dureri? Nu vezi?” (Cântec)

 

8. “Depărtarea”

Stea palidă a serii, tu sol trimis din zare,

Ce din amurguri fruntea sclipindă îți desprinzi,

Cu ochii-ți, din palatul de-azur au ce cuprinzi?

Ce vrei să vezi în depărtare?

 

S-a potolit furtuna și vântul a-ncetat;

Cu freamăt blând pădurea își lăcrimează dorul;

Un fluture de aur, lin, prin livadă, zborul

Printre miresme și-a luat. […]

 

De e să mori, luceafăr, și dacă-n marea-adâncă

Vrei pletele bălaie să le scufunzi, îți cer:

Întârzie-ți plecarea! Mai stai o clipă încă!

Stea dulce a iubirii, nu coborî din cer! (Stea palidă a serii)

 

7. “Cântecul“

Un cântec trist de Schubert, lin prin văzduh plutea,

Când tu, – ții minte oare? – mi-ai spus: ”Nu! Niciodată!

Nu!” îmi spuneai și totuși în ochii-ți strălucea

Azurul melancolic al bolții înstelată.

 

Spuneai: ”Nu! Niciodată!”, dar chipul tău zâmbea ,

Ca-ntr-un profil de veche medalie turnată;

Și, mândru, al comorii ce-ascunzi instinct, punea

Pe-obrajii tăi, năframa-i geloasă-mbujorată.

 

Păcat! O, ce cuvinte de nepăsare pline

Când îți vorbeam, marchiză, de dragoste știi bine,

Nu-ți deslușeam nici chipul, nici zâmbetul de crin.

 

Mai dulce decât ochii-ți senini e-a ta simțire;

Și mă gândeam în taină, privindu-i cu mâhnire,

La sufletul ce-n floarea-i ți se-nchidea divin. (“Niciodată”)

 

6. “Adevărul”

Iubire, vlagă, încântare

Și viață, tot s-a irosit;

Și chiar mândria-mi, pentru care

Drept geniu-am fost pecetluit.

 

Când Adevărul l-am găsit,

Credeam că-i un prieten mare;

Dar după ce l-am cântărit,

Simții o scârbă-ngrozitoare.

 

Și totuși, vai, nimic nu știe

Cel ce să-l afle întârzie;

Căci pururi el va lumina!

 

De sus, Cel Sfânt răspuns îmi cere:

”Tot ce mai am ca mângâiere

E lacrima ce-am plâns cândva!” (“Tristeţe”)

 

5. “Sentimente”

Iubim atâtea lucruri pe lumea asta, doară

Ca să-nțelegem bine ce prețuim din plin:

Joc, ocean, cofeturi, un firmament senin,

Femei, sau cai, sau lauri, sau roze bunăoară.

 

Călcăm pe flori firave, ce-abia prind să răsară,

Și plângem, și cuvinte de bun rămas rostim.

Cu timpul, ne dăm seama și noi că-mbătrânim

Când clocotul se duce din inima hoinară.

 

Din toate-aceste bunuri, ce nu spun lucru mare,

De preț e numai unul; un vechi amic, se pare.

Te cerți și fugi de dânsul; când însă, cumințiți,

 

Ne întâlnim, surâdem, și două mâini se-ndeamnă,

Gândindu-se că-n timpuri mergeam nedespărțiți,

Că sufletul nu-i veșnic și ”ieri” un ”mâine”-nseamnă. (“Domnului Victor Hugo”)

 

 4. “Timpul”

De optsprezece luni ornicul meu

Trist, îmi tot sună moartea la ureche.

De optsprezece luni de griji și veghe

Simt și văd moartea-n orice loc, mereu.

 

Cu cât făptura mea se-mpotrivește,

Cu-atât instinctul morții nu-mi dă pas,

Și-atunci când îndrăznesc să fac un pas,

Simt inima în piept cum se oprește. (Ultimele versuri”)

 

3. “Trăire”

Puterile-mi se duc, necruțătoare;

Chiar și odihna parcă e-un frământ;

Ca un biet cal greu istovit și frânt,

Curaju-mi stins se clatină și moare. (Ultimele versuri”)

 

 

2. “Cartea”

În cartea asta, fără-ndemânare,

Am pus întreaga tinerețe-a mea.

Mărturisesc, acum când ea apare,

Că multe-aș fi putut să schimb în ea.

 

Dar, cum și firea noastră-i schimbătoare,

De ce să fac trecutu-altminterea?

Te du, deci, biată pasăre, în zare

Și Dumnezeu te-ndrume unde-i vrea. (“Cititorului”)

 

1. “Cititorul”

O cititorule, oricine-ai fi,

Citește cât mai mult mă poți citi;

La urmă vine-osânda, pare-mi-se.

 

Întâiul vers copilu-l migăli;

Pe cel de-al doilea, băiețandrul; și

Bărbatul, doar pe el din urmă-l scrise. („Cititorului”)

 

Sursa foto:

http://fr.wikipedia.org

 

 

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

__________________________________________________________________________________