Spre deosebire de majoritatea tipurilor minore de infracţiune, punerea în practică a unui şantaj sau a unei escrocherii presupune un talent desăvârşit şi chibzuit. Atunci când le gândesc bine, de cele mai multe ori, impostorii nu fac nimic ilegal la prima vedere ci pur şi simplu îşi mint şi îşi manipulează victima sau „ţinta” astfel încât aceasta să le dea banii de bună-voie. Fie că se numeşte şantaj, fraudă sau joc de noroc ilegal, următoarele reprezintă zece dintre cele mai cunoscute modalităţi prin care şarlatanii încearcă să profite de încrederea victimelor lor naive. Cu siguranţă, există numeroase metode de a înşela încrederea unei persoane dar acestea sunt cele mai cunoscute variante ale celor mai frecvente şmecherii.
10. Trucul cu cecul
Aceasta este o renumită modalitate legală de a sustrage banii victimelor, profitând de caracterul ruşinos înnăscut. Şarlatanii deschid o afacere fantomă cu un nume cunoscut, la prima vedere, care comercializează jucării erotice sau alte materiale pornografice, dar cumpărătorilor li se spune că fiecare achiziţie va fi transportată prin intermediul altei companii cu un nume mai puţin important. După completarea ordinelor de plată şi efectuarea plăţilor, compania le va trimite scrisori pentru a le explica faptul că din cauza unei greşeli de livrare sau a oricărei alte probleme transportul produsului a fost imposibil. Ei anexează un cec de rambursare legal şi doar de această dată, numele real al firmei este specificat şi evidenţiat clar, bineînţeles scopul fiind ca numeroşi clienţi să se simtă prea jenaţi să îl încaseze.
9. Trucul „cu vioara”
Multe dintre cele mai bune şiretlicuri funcţionează datorită lăcomiei inerente a oamenilor de a fi înşelaţi iar trucul „cu vioara” este unul dintre cele mai bune exemple. Este nevoie de doi farsori şi este destinat a se practica în restaurante. Unul dintre farsori se prezintă deghizat într-un bătrân care îşi serveşte cina. Când primeşte nota de plată, bătrânul se apropie de proprietar şi îi explică faptul că şi-a uitat portofelul la hotel. Promite să se ducă să îl ia şi lasă drept garanţie o vioară veche susţinând că este un muzician care călătoreşte şi că aceasta este singura lui sursa de venit. După ce bătrânul pleacă, cel de-al doilea farsor care a stat aproape, îl abordează pe proprietar şi îl roagă să vadă vioara afirmând că el comercializează instrumente muzicale rare. După ce analizează vioara, o descrie drept o piesă de artă extrem de rară şi preţioasă care valorează mii de dolari. Apoi pretinde că se grăbeşte şi pleacă însă nu înainte de a lăsa victimei o carte de vizită şi de a-i spune să îl sune dacă află că bătrânul este interesat să o vândă. La scurt timp bătrânul se întoarce pentru a plăti nota. Dacă farsorul a jucat destul de bine, victima, crezând că ar putea să vândă instrumentul fals comerciantului în schimbul unui preţ avantajos ar încerca să cumpere vioara de la bătrân cu o sută de dolari. Bineînţeles va observa că numărul de telefon de pe cartea de vizită este fals şi victima se va alege dor cu o vioară de doi bani.
8. Trucul „cumpărăturilor pe nevăzute”
Unul dintre cele mai vechi şiretlicuri de pe listă se numeşte „cumpărături pe nevăzute” care datează încă din Evul Mediu. În acele vremuri, carnea de calitate se găsea rar iar porcii şi vitele valorau enorm. În acest truc, şarlatanul se oferă să îi vândă unei alte persoane un purcel şi după ce primeşte banii îi dă o „traistă” sau un sac gros în care cu siguranţă se zbate un animal. Dacă victima nu verifică ce este înăuntru, când vor ajunge acasă vor fi şocaţi când vor vedea că, de fapt, în sac este o pisică şi nu un purcel. De atunci, expresia „a cumpăra pe nevăzute” a devenit foarte cunoscută însemnând să faci o achiziţie riscantă, unii afirmând că expresia „dă-i drumul pisicii din sac” se află la originea acestui truc cunoscut.
7. Trucul cu bijuteria thailandeză
Un truc extrem de elaborat, a căpătat notorietate în Bankok şi se aplică de obicei turiştilor naivi. Începe prin faptul că un paznic deschide conversaţii prietenoase cu turiştii despre vacanţele lor. Acesta le spune că există un serviciu care oferă clienţilor curse gratuite pentru a vizita templele din zonă şi îi va ghida către cel mai apropriat taxi. Persoana ia taxiul către locaţia turistică respectivă unde un alt farsor le va vorbi şi în cele din urmă le va spune despre un program guvernamental care permite achiziţionarea unor bijuterii fără taxe şi pe care le vor putea vinde din nou în ţara natală pentru a scoate profit. Taximetristul îi conduce la o altă locaţie sau două şi la fiecare oprire apare un alt străin care va folosi acelaşi truc cu bijuteria dar în aşa fel încât să lase impresia că totul este întâmplător şi fără legătură. Dacă treaba este bine făcută, aceste sfaturi de iniţiere îl vor convinge pe turist să ceară să fie dus la un magazin de bijuterii unde vor fi convinşi să cumpere obiecte „deosebite” şi să le comercializeze în ţara de origine. În mod normal, bijuteriile valorează cu puţin sub preţul oferit şi când victima ajunge acasă, află că nu le pot vinde la nici un preţ.
6. Trucul „legăturilor încâlcite”
Acest truc a devenit faimos datorită filmului „Cacialmaua” şi reprezintă o modalitate complexă de fraudă care solicită participarea unui grup de farsori care să lucreze tacit pentru a putea reuşi. Grupul de şarlatani trebuie să deschidă un magazin fantomă de „legături încâlcite” care este un fel de casă de pariuri unde se poate paria pe curse de cai. Victima, de obicei un om bogat, va fi adus şi va fi fals informat despre un anume cal care va asigura câştigarea cursei. Dacă şarlatanul va vinde victimei cursa la un preţ bun, atunci speră că acesta va paria destul de mulţi bani. De aici încolo, farsorul poate alege orice posibilitate dar de cele mai multe ori se strecoară o greşeală sau o confuzie cu privire la rezultatul cursei (care, cu siguranţă, nu a avut loc niciodată) determinând ca pariul să fie declarat necâştigător pentru victima ghinionistă.
5. Trucul „bursucul”
Acest truc datează încă din secolul al XIX-lea şi este probabil unul dintre cele mai folosite trucuri ale tuturor timpurilor. Este o formă de şantaj care în majoritatea cazurilor implică o femeie farsoare ce caută un bărbat căsătorit, aflat singur într-un bar şi îl ademeneşte în camera ei de hotel. Aducându-l pe acesta într-o ipostază compromiţătoare, impostoarea va face poze sau va filma pentru a avea dovezi că bărbatul îşi înşală soţia, folosindu-le astfel pentru a-l stoarce de bani. Alte modalităţi se refereau la acuzaţii nefondate de viol sau de hărţuire sexuală. O variantă cunoscută este cea de la începutul anilor 1930 în care era implicată o femeie ce îşi acuza medicul de comportament neadecvat în timpul unui control medical şi care apoi l-a şantajat în schimbul tăcerii ei. De obicei femeia lucrează în tandem cu un alt farsor care apare în mijlocul evenimentului şi pretinde că este soţul înfuriat şi care cere victimei să păstreze tăcerea în privinţa şantajului. Asemenea trucului cu cecul jenant scopul a fost întotdeauna ca victima să se simtă jenată de propriile acţiuni de a nu-şi fi făcut datoria faţă de farsor.
4. Trucul cu trei cărţi
Unul dintre cele mai clasice metode de şantaj este jocul de cărţi care se bazează pe dexteritatea şi viclenia de a sustrage victimelor sume mici de bani. Este una dintre cele mai vechi şiretlicuri folosite vreodată şi datează din perioada în care se folosea „jocul cu scoici”, o metodă asemănătoare, foarte cunoscută în Evul Mediu. Aparent, jocul este simplu. Aşezi trei cărţi cu faţa în jos pe o suprafaţă plană, de obicei două cărţi de popă de inimă neagră şi damă de inimă roşie. Comerciantul arată jucătorului dama după care continuă prin amesteca cele trei cărţi astfel încât identificarea acesteia să fie dificilă. Jucătorii pariază dacă o găsesc sau nu. Pare destul de uşor dar jocul e mai mult sau mai puţin uşor de câştigat deoarece un comerciant bun poate avea dexteritatea de a muta cărţile după bunul plac şi poate decide cine câştigă şi cine nu. În cazul celor mai sofisticate forme de şantaj jocul este o minciună şi ceilalţi aşa-zis jucători sunt şi ei implicaţi în farsă. Unul dintre acei conspiratori se va apropia de jucător şi îi va garanta că îi oferă informaţii despre succes ademenindu-l să parieze mai mult. Atât timp cât jocurile de stradă sunt absolut ilegale, victima îşi poate da seama de faptul că jocul poate fi o farsă atunci când farsorul pretinde că a văzut poliţia venind, îşi strânge lucrurile şi dispare.
3. Bunul samaritean, Impostorul
Nu există forme de fraudă mai simple şi mai vechi decât cea a aşa-numitului „bunul samaritean, impostorul”. De obicei presupune participarea unei echipe formate din doi farsori care să lucreze în tandem iar victima este, de obicei, o persoană care se plimbă singură noaptea pe străzi. Primul şarlatan se apropie de aceasta şi îl asaltează, furându-i portofelul sau geanta şi se face nevăzut. Cel de-al doilea farsor, care se dă drept un trecător, îl urmăreşte pe tâlhar, îl prinde şi recuperează portofelul. Bineînţeles, tâlharul reuşeşte tot timpul să scape din această întâmplare îngrozitoare. Ipocritul bun samaritean, care a fost martor la întregul eveniment, îi va înapoia victimei portofelul sau geanta. Speranţa constă în faptul că victima, recunoscătoare, îl va răsplăti pe impostor cu o oarecare sumă de bani pe care o va putea împărţi mai târziu cu celălalt farsor. Când este bine gândit şi se aplică persoanei potrivite, acest şiretlic îi poate ajuta pe tâlhari să câştige mai mulţi bani decât dacă ar fi păstrat doar portofelul.
2. Prizonierul spaniol
Aţi primit vreodată un e-mail mai puţin important de la o persoană care să susţină că este Prinţesa Nigeriei şi că are nevoie urgentă de bani? Dacă da, atunci sunteţi familiarizaţi cu expresia „prizonierul spaniol” care este o metodă clasică „de a frauda plătind taxe în avans” prin care se încearcă şantajarea victimelor credule promiţându-le că pe parcurs vor fi bine plătiţi. Această formă de şantaj datează încă de la începutul anilor 1990 când era adesea folosită cu oameni de afaceri foarte bogaţi. Iată cum se desfăşoară: după ce câştigă încrederea victimei, farsorul va povesti faptul că ţine legătura cu familia unui om extraordinar de bogat din înalta societate, care fusese arestat în Spania, fiind acuzat de o crimă pe care nu o comisese. Temându-se de scandal, prizonierul nu şi-a dezvăluit numele sau cazul şi se baza pe mijloace anonime pentru a face rost de bani în scopul eliberării sale. Ştiind toate aceste lucruri, victima va afla că pentru orice sumă cu care va contribui va fi răsplătit pe parcurs cu o dobândă uriaşă. De cele mai multe ori, i se oferă fiica prizonierului pentru a se căsători cu ea. Cu siguranţă, toţi banii pe care victima i-a investit vor dispărea şi când este posibil farsorul va încerca să obţină şi mai mulţi bani spunându-i că încercarea de a îndrăzni să se salveze trebuie finanţată.
1. Trucul lui Ponzi
Dacă evenimentele relatate nu au fost relevante, atunci nu există o metodă de fraudă mai profitabilă decât trucul lui Ponzi. Acest şiretlic datează de sute de ani dar a fost făcut cunoscut de Charles Ponzi, un italian imigrant în SUA care, la începutul anilor 1990, înainte de a fi arestat, şantaja investitorii cu sume care valorau milioane. Trucul modern a la Ponzi este o formă de investiţie frauduloasă în care un agent de bursă corupt foloseşte banii noilor investitori pentru a plăti profitul fictiv al celor mai vechi. Investiţiile iniţiale ar putea garanta venituri enorme celor şantajaţi dar de fapt banii nu au fost investiţi în nimic ci doar puşi într-un cont bancar. De fiecare dată când cineva vrea să extragă bani sau dacă trebuie să plătească venitul vechilor investitori, şarlatanul doar foloseşte banii noilor investitori. De fapt nimic nu se pierde, nu se câştigă şi nimic nu se investeşte în bursă. Farsorul doar lasă această impresie astfel încât oamenii să continue să investească din ce în ce mai mult. Prin faptul că această afacere se poate dezvolta atât de repede, la fel de repede se poate închide şi şarlatanul dispare după ce a luat suficienţi bani lăsându-i pe investitori fără nimic exceptând veniturile fictive pe care le-au primit pentru a continua afacerea. Fără îndoială, majoritatea celor mai cunoscute exemple îl implică pe Bernard Madoff, un finanţator din NewYork care a pus bazele unui truc Ponzi estimat la aproximativ şaizeci şi cinci milioane de dolari. În cele din urmă, Madoff a fost prins şi condamnat la 150 de ani de închisoare dar nu înainte de a pune în practică una dintre cele mai mari forme de fraudă a tuturor timpurilor.
Preluare TopTenz
