13 December 2017

Top 10 filme japoneze pe care trebuie să le vezi



__________________________________________________________________________________

A te ocupa de cinematografia unei întregi naţiuni poate fi o adevărată provocare. Mai ales când istoria cinematografică a acestei naţiuni este o imbinare de genuri şi stiluri, precum cea a Japoniei. În ultimii aproape 100 de ani cinematografia japoneză a produs creaţii deosebit de frumoase şi cu atât mai mult ciudate, şi în acelaşi timp a influenţat viziunile regizorilor din întreaga lume. Orice listă de zece filme japoneze va fi, prin definiţie, incompletă, dar aceste zece filme vor oferi oricărui curios despre cinematografia japoneză o mostră pentru a descoperi de ce aceste filme sunt atât de respectate şi iubite în întreaga lume.

 

10. Nimeni nu ştie (Nobody Knows)

 

Majoritatea dintre noi, când ne gândim la cinematografia japoneză, ne vin în minte neînduplecata sa yakuza,monştrii înspăimântători şi şcolăriţe criminale. Deşi aceste lucruri există (şi apar mai târziu în listă), regizorii japonezi sunt, de asemenea, capabili de a face drame incredibile ce nu implică fantome răzbunătoare sau femei cu săbii în loc de mâini. Unul dintre cele mai înduioşătoare- serios, nu va uitaţi la acest film fără o cutie întreagă de şerveţele- este Nimeni nu ştie, filmul lui Hirokazu Koreeda din 2004. Bazat pe întâmplări adevărate, filmul spune povestea a patru copii lăsaţi să se descurce singuri de către mama lor, într-un apartament din Tokyo. Fratele mai mare pleacă pentru a-şi ajuta fratele şi sora să supravieţuiască şi în acelaşi timp se asigură că nimeni nu află de faptul că au fost lăsaţi singuri. Aşa încep evenimentele ce vor duce la un final tragic. Filmul este susţinut de interpretarea impresionantă a celor patru copii actori care joacă în rolurile membrilor familiei şi capturează nu numai tristeţea îngrozitoare a vieţii lor ci şi legăturile puternice dintre ei. Este un film cu adevărat special şi merită fiecare lacrimă.

 

9. Olimpiada la Tokyo (Tokyo Olympiad)

 

În 1964, Tokyo a fost gazda Jocurilor Olimpice de Vară. Evenimentul sportiv a fost atât o scuză pentru a etala reconstrucţia rapidă a Japoniei după război, cât şi un pretext pentru a îndeplini dorinţa guvernului japonez de a captura momentul istoric în care Japonia şi-a reluat locul pe scena mondială ca o naţiune prosperă şi paşnică. Iniţial, l-au angajat pe Akira Kurosawa pentru a-l regiza, dar când acesta a cerut să ia controlul şi asupra ceremoniilor de deschidere şi închidere, regizorul Kon Ichikawa a fost adus pentru a salva proiectul şi pentru a oferi guvernului documentarul istoric glorios pe care îl ceruseră. În schimb, acesta a folosit vastele resurse şi accesul nelimitat pentru a crea poate cel mai important documentar sportiv filmat vreodată. Complet dezinteresat de fast şi de ceremonia jocurilor, Ichikawa s-a centrat pe atmosfera jocurilor şi în special pe experienţele atleţilor. Camera sa îi urmăreşte în timp ce se pregătesc, aşteaptă, concurează şi se bucură de jocuri. Filmul are foarte puţin de a face cu rezultatele ceremoniei şi se centrează în mod egal pe învinşi cât şi pe câştigători. Olimpiada la Tokyo se interesează mai mult de călătoriile oamenilor implicaţi decât de rezultatele finale. Olimpiada la Tokyo ar fi trebuit să fie o celebrare a Olimpiadei de al Tokyo. În schimb, este o sărbătorire a eforturilor umane şi a sportului în general. Nu este cel mai uşor de găsit film, dar cu siguranţă merită efortul.

 

8. Godzilla

 

Nicio examinare serioasă a cinematografiei japoneze nu ar putea să ignore gigantul dinozaur mutant şi aruncător de foc, Godzilla. Au fost facut foarte multe filme de la prima apariţie a şopârlei căţărătoare în 1954, Godzilla (Gojira, în japonesa), dar primul film este tot cel mai bun. Să uităm de lansarea versiunii americane, care a editat excesiv filmul şi l-a adăugat pe Razmond Burr dintr-un motiv sau altul, şi să ne concentrăm pe varianta originală. În ciuda faptului că este un film siropos, Gojira a început o tendinţă importantă ce continuă până în zilele de astăzi în filmele japoneze: aceea de a folosi genuri de film ieftine pentru a vorbi despre fricile şi îngrijorările latente ale societăţii. În Gojira este vorba despre frica de armele nucleare. Este singura ţară ce a suferit vreodată un atac nuclear şi nu din coincidenţă bestia distrugătoare de oraşe se trezeşte din cauza testărilor pentru bombe nucleare ale guvernului japonez. Conotaţiile sunt evidente, dar destul de prost evidenţiate. Întregul film este destul de trist şi ferm în descrierile distrugerilor provocate de Godzilla. Este la fel de înduioşător precum un om îmbrăcat într-un costum de cauciuc ce calcă pe machete. Totuşi, capturează o parte importantă a culturii japoneze şi a oferit lumii unul dintre monştrii clasici, aşadar merită cu siguranţă văzut.

 

7. Hana-bi (Focuri de artificii)

 

Nu există nimeni în lume ca Takeshi Kitano. Cea mai mare realizare a sa din ultimii patruzeci de ani este găzduirea in Japonia, a unei stupide emisiunii TV. O persoană incredibil de prolifică, apărea la un moment dat în fiecare seară la televizor. Dar când îşi dă jos perucile caraghioase şi costumele bizare, Kitano este şi unul dintre cei mai respectaţi regizori japonezi ai generaţiei sale. Spre deosebire de munca sa din televiziune, ce reprezintă doar şmecherii vizuale şi ciudăţenii stupide, filmele lui Kitano sunt opere impresionante, serioase şi violente. A făcut multe filme excelente în timpul carierei sale, dar poate niciunul la fel de impresionant ca Hana-bi. Numele său înseamnă „Focuri de artificii“ („Fireworks“ a fost titlul său internaţional), iar filmul spune povestea a doi foşti poliţişti, unul ce se adaptează la noua sa viaţă într-un scaun cu rotile pictând tablouri suprarealiste (ce fuseseră toate pictate de către Kitano) şi altul ce jefuieşte o bancă pentru a-şi duce soţia aflată pe moarte într-o ultimă călătorie. Acţiunea este slabă, dar culorile, imaginile şi tranziţiile între violenţă şi linişte sunt incredibil de poetice. Hana-bi este un ceva foarte ciudat şi special: un film despre gangsteri îmbinat cu sufletul unui pictor.

 

6. Audiţia (Audition)

 

Regizat de controversatul şi incredibilul regizor original, Takashi Miike, Audiţia este unul dintre cele mai perturbante şi captivante filme făcute vreodată. Dar nu ai putea să-ţi dai seama de asta din primele patruzeci de minute. Audiţia începe de la o premisă în genul comediilor romantice cu Jennifer Aniston. Aoyama, un producător TV văduv, hotărăşte să organizeze „audiţii“ pentru o nouă soţie, sub pretextul ocupării unui nou rol într-un program TV. Când o vede pe tânăra şi frumoasa Asami, se îndrăgosteşte pe loc de firea sa docilă şi frumuseţea ei subtilă. În ciuda unor discrepanţe ciudate din CV-ul său, începe să iasă cu ea şi se îndrăgostesc. Ulterior, lucrurile iau o întorsătură extrem de suprarealistă. Audiţia este unul dintre acele filme care funcţioneză mai bine dacă nu ştiţi ce urmează, dar puteţi fi siguri că dacă reuşiţi să treceţi de începutul lent, veţi vedea lucruri ce nu aţi văzut în niciun alt film înainte. Audiţia este un film profund mişcător (chiar şi Rob Zombie a admis că s-a simţi incomod când a văzut scenele finale), dar este o operă cu adevărat originală a unui maestru de cinematografie intransigent. Toate aceastea cu urmatoarea observatie: să nu vă faceţi planuri de a mânca la scurt timp dupa ce l-aţi vizionat.

 

5. Bătălia regală (Battle Royale)

 

Chiar dacă nu ştiţi nimic despre Japonia, filmul Bătălia Regală din 2000 se prezintă ca un film clasic ce sparge boxofficeul. Are o mulţime de arme, sânge şi subtilităţi tragi-comice extrem de bine realizate. Filmul şi-a câştigat o imagine negativă din cauza violenţei suprarealiste, cinismului aspru şi utilizării de adolescenţi reali pentru jucarea rolurilor, însă este unul dintre favoritele fanilor filmelor clasice din întreaga lume. Dar poveste unei clase întregi de elevi de clasa a IX-a ce sunt forţaţi să se omoare între ei într-o realitate alternativă din timpul Japoniei fasciste este o satiră aspră a fricii permanente a Japoniei că generaţia tânără se află doar la un pas de o anarhie totală. Rolul de fost profesor nevrotic al elevilor şi supraveghetor al jocului, interpretat de legenda japoneză, Takeshi Kitano, i se potriveşte de minune, mai ales datorită ambivalenţei publice a lui Kitano în ceea ce priveşte tinerii japonezi. De asemenea, acesta pare să situeze clar filmul de partea celor anti-tineret. Cu toate acestea regizorul Bătăliei Regale, Kinju Fukasaku a descris filmul ca fiind o „avertizare“ pentru tineretul ţării de a nu se lăsa influenţat negativ de către adulţi şi persoane cu autoritate. La sfârşit, Bătălia Regală devine un film plin de speranţă despre potenţialul tineretului, ce vrea să apară ca o imagine anti-tineret, ce vrea la rândul său să pară un science-fiction sângeros şi plin de acţiune. Este profund, şocant, amuzant, inteligent şi odată văzut, cu siguranţă nu-l veţi mai uita niciodată.

 

4. Inelul (Ring)

 

În primii ani după apariţia iniţială a filmului Inelul ( Ringu în japoneză) pe meleaguri americane, Hollywood-ul a avut timp să fure cam toate efectele şi tehnicile ce îl fac atât de original. Dând la o parte influenţa filmului horror tipic japonez, Inelul introduce audienţelor vestice tradiţionalele poveşti cu fantome japoneze, incredibil de înspăimântătoare. Totuşi, faptul că fantoma fetei japoneze cu părul lung şi veşminte de culoare albă face acum parte din panteonul filmelor de groază, la fel ca zombii, spune ceva despre originalitatea filmului. Bazat pe un roman celebru, Inelul spune povestea unei fantome răzbunătoare care aduce catastrofa în viaţa unei femei japoneze şi a fiului său. Ceea ce este impresionant în legătură cu acest film este faptul că sperieturile vin numai din atmosfera pe care o crează. Fantoma nu face nimic în afară de a merge încet şi a cere audienţei şi personajelor să-şi dea seama de prezenţa sa, dar este la fel de înfricoşătoare precum cel mai sângeros monstru. Există o mulţime de filme de groază impresionante care urmează aceeaşi idee, dar Inelul a făcut asta prima data şi a facut-o mai bine decât majoritatea. Doar să nu vă uitaţi la el de pe o casetă video.

 

3. Akira

 

Orice listă de filme japoneze trebuie să includă cel puţin un film animat. Pentru mulţi străini, anime (aşa cum se numesc desenele acolo) este primul lor contact cu lumea imensă a culturii japoneze. O explorare a animeurilor japoneze are trebui să înceapă cu clasicul Akira din 1988. Bazat pe impresionantele benzi desenate cu acelaşi nume, Akira prezintă în linii mari elementele esenţiale ale cărţii într-o amestecătură frenetică de copii cu puteri paranormale, corupţie politică, benzi de motociclişti adolescenţi şi nu una, ci chiar două distrugeri complete ale oraşului Tokyo. Intriga filmului suferă de multe lipsuri şi o să vă iertăm dacă o să consideraţi că cel de-al doilea act nu există, dar dacă puteţi să acceptaţi faptul că nu o să primiţi niciun răspuns uşor, filmul este un adevărat succes vizual. Şi un important document cultural. Akira (precum Bătălia Regală şi într-o mai mică măsură Inelul) exprimă o profundă dezamăgire în ceea ce priveşte dezvoltarea tehnologică rapidă a ţării şi a generaţiei tinere şi în acelaşi timp venerarea ei. Este un film ciudat şi captivant şi, cu siguranţă, unul pe care orice cinefil trebuie să-l vadă.

 

2. Cei şapte samurai (Seven Samurai)

 

Dacă aţi văzut doar un film japonez până acum, sigur a fost acesta. Capodopera lui Akira Kurosawa din 1954, Cei şapte samurai este filmul care nu numai că situează cinematografia japoneză pe hartă, ci a şi inspirat o generaţie de regizori din toată lumea cu povestea sa nemaipomenită, cu secvenţele de acţiune incredibile şi cu interpretările impresionante. Povestea unui sat teribil de sărac care angajează o grămadă de samurai pentru a se proteja de atacurile bandiţilor, Cei şapte samurai a creat practic şablonul urmat de orice film de acţiune creat ulterior. Orice film în care un erou şovăitor strânge o echipă pentru a îndeplini o misiune îşi datorează structura acestui film. Povestea este genul tipic care mulţumeşte orice audienţă, dar folosirea inovativă a tehnicii slow motion, a editării şi a fotografiei alb-negru fac din Cei şapte samurai şi un film de artă preferat. Filmul original durează 4 ore, dar fiecare minut este o adevărată comoară cinematografică.

 

1. Poveste din Tokyo (Tokyo Story)

 

Filmul lui Kurosawa, Cei şapte samurai poate fi unul dintre cele mai iubite filme din toate timpurile, dar clasicul din 1953 Poveste din Tokyo regizat de Zasujiro Ozu este văzut de mulţi specialişti în cinematografie ca fiind cea mai mare capodoperă a cinematografiei japoneze. Deşi întregul film nu are de a face cu mult mai mult decât vizita unui cuplu de bătrâni la copiii lor în Tokyo, acesta este unul dintre cele mai antrenante filme pe care le veţi vedea vreodată. Ozu, filmând din tradiţionala poziţie seiza (din genunchi), capturează în detaliu tristeţea şi micile tragedii ale vieţii moderne. Nu există conflicte dramatice sau discursuri importante, iar singura moarte are loc în linişte şi trece repede. Poveste din Tokyo ofera audienţei doar o introducere scurtă în viaţa unei familii japoneze într-o anumită perioadă. Camera abia se mişcă, iar actorii rămân nemişcaţi, dar fiecare cadru este o operă de frumuseţe fină şi melancolică ce vă va însoţi până la sfârşitul filmului. Poveste din Tokyo este un film impregnat de umanitate şi o introducere impresionantă în opera unuia dintre cei mai de seamă regizorii ai tuturor timpurilor.

Dupa Geoff Shakespeare
Preluare TopTenz

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

__________________________________________________________________________________