31 October 2014

“Viiaţa lumii”… în 10 motive



__________________________________________________________________________________

Dragi cititori, vă invit să călătorim în timp… până în secolul al XVII-lea, când în literatura noastră se individualizează umanismul.

Acest curent îşi păstrează orientarea generală a Occidentului european şi dezideratele culturale care vizau emanciparea spirituală a omului, îmbinate cu unele trăsături particulare, cum ar fi: afirmarea latinităţii poporului roman, ideea unităţii şi continuităţii lui pe acest teritoriu etc.

Dintre scriitorii acestei epoci, s-au remarcat: Grigore Ureche (Letopiseţul Ţării Moldovei), Ion Neculce (Letopiseţul Ţării Moldovei, O samă de cuvinte), Dimitrie Cantemir (Istoria hieroglifică, Descrierea Moldovei, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea, Creşterea şi descreşterea Imperiului Otoman), şi cum de poezie autentică în sensul absolut al termenului nu se poate discuta referitor la această perioadă, totuşi se poate trasa ca o unică dominantă, orientarea filosofică şi religioasă a operelor în versuri.

Astfel, primul poem filosofic din literatura română îi aparţine lui Miron Costin (a scris şi Letopiseţul Ţării Moldovei, De neamul Moldovenilor), Viiaţa lumii, poem compus probabil în 1671-1672 şi publicat abia în anul 1866 datorită lui B. P. Haşdeu.

Observăm unele influenţe din modelele clasice de literatură, poemul fiind structurat pe baza unei gradaţii ascendente, culminând cu finalul (epilogul) sentenţios.

Menţionăm ca alte caracteristici ale acestui text de căpătâi pentru literatura noastră: reluarea ideilor, inserarea proverbelor, simetria, tablourile şi, bineînţeles, stilul oral, iar în cele ce urmează, am delimitat cele mai relevante 10 motive literare din poemul lui Miron Costin

 

A lumii cântu cu jale cumplită viaţa,
Cu griji şi primejdii cum iaste şi aţa:

 

10. Motivul “fugit irreparabile tempus”

- unul dintre motivele preferate ale “umaniştilor” – trecerea implacabilă a timpului, este susţinută de invocaţia retorică din versul secund, care focalizează atenţia lectorului asupra nucleului liricii filosofice, în speţă – lume vicleană, lume înşelătoare...

 

Prea subţire şi-n scurtă vreme trăitoare.
O, lume hicleană, lume înşelătoare!
Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară,
Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară.
Trece veacul desfrânatu, trec ani cu roată.
Fug vremile ca umbra şi nici o poartă
A le opri nu poate. Trec toate prăvălite
Lucrurile lumii, şi mai mult cumplite.

 

9. Motivul “fortuna labilis”

- probabil cea mai splendidă metaforă a poemului semnat de Miron Costin – Fum şi umbră sântu toate, visuri şi părere – valoarea intrinsecă a acestei figuri de stil, parcă, gravitează deasupra întregului discurs liric…


Şi ca apa în cursul său cum nu să opreşte.
Aşa cursul al lumii nu să conteneşte.
Fum şi umbră sântu toate, visuri şi părere.

 

8. Interogaţia retorică

- atrage atenţia lectorului asupra unei problematici care preocupă deopotrivă geniul, filosoful, artistul liric, cât şi omul, care (se) fiinţează într-un teluric supus… aceeaşi trecere implacabilă a coordonatelor temporale


Ce nu petrece lumea şi în ce nu-i cădere?
Spuma mării şi nor suptu cer trecătoriu,
Ce e în lume să nu aibă nume muritoriu?
 

7. Motivul exitusului elementelor naturale

- se subliniază, încă o dată, inconsistenţa elementelor naturale, motivul exitusului fiind subordonat celor amintite anterior.


Zice David prorocul: “Viaţa iaste floara,
Nu trăiaşte, ce îndată iaste trecătoarea”.
“Viiarme sântu eu şi nu om”, tot acela strigă
O, hicleană, în toate vremi cum să nu să plângă
Toate câte-s, pre tine? Ce hălăduiaşte
Neprăvălit, nestrămutat? Ce nu stăruiaşte
Spre cădere de tine? Tu cu vreme toate
Primeneşti şi nimica să stea în veci nu poate,
 

6. Motivul escatologic

- metasememele individualizează cadrul ideatic de o profunzime aparte a poemului filosofic, anticipările eului liric (respectiv, acestea sunt mai mult decât atât, simplele anticipări devin premoniţii) capătă şi o tonalitate sentenţioasă.


Ceriul faptu de Dumnezeu cu putere mare,
Minunată zidire, şi el fârşit are.
Şi voi, lumini de aur, soarilă şi luna,
Întuneca-veţi lumini, veţi da gios cununa.
Voi stele iscusite, ceriului podoba.
Vă aşteaptă groaznică trâmbiţă şi doba.

În foc te vei schimosi, peminte, cu apa
O, pre cine amar nu aşteaptă sapa
Nu-i nimica să stea în veci, toate trece lumea,
Toate-s nestătătoare, toate-s nişte spume.
Tu, părinte al tuturor, doamne şi împărate,
Singur numai covârşeşti vremi nemăsurate.
Celelalte cu vreme toate să să treacă.

 

5. Inefabilul temporal

- temporalitatea este susţinută de un motiv subordonat, cu o încărcătură semantică frustrantă – faţa înşelătoare a lumii – fiind o metaforă a dualităţii dintre ceea ce este aievea şi ceea ce se ascunde dincolo de aparenţe


Singur ai dat vremilor toate să petreacă.
Suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viiaţa,
Umblăm după a lumii înşelătoare faţa
Vremea lumii soţie şi norocul alta,
El a sui, el a surpa, iarăşi gata.

 

4. Laitmotivul norocului

– se renuanţează ideatica susţinută de motivul fortuna labilis…


Norocului zicem noi ce-s lucruri pre voi
Sau primejdii cându ne vin, sau câte o nevoe.
Norocului i-au pus nume cei bătrâni din lume;
Elu-i cela ce pre mulţi cu amar să afume.
El sus, el coboară, el viiaţa rumpe,
Cu soţia sa, vremea, toate le surpe.

 

3. Dualitatea (im)perfectă noroc-temporalitate

- această metaforă fiind, bineînţeles, nu doar ethos-ul poemului, ci şi o mărturie a frământărilor intrinseci ale eului liric, ale geniului…

 

Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul.
Anii nu potu aduce ceasul.
Numai mâini şi cu aripi, şi picioare n-are
Să nu poată sta într-un loc nici-odinioare.
Vremea începe ţările, vremea le sfârşeşte.
Îndelungate împărăţii vremea primeneşte.

Vremea petrece toate; nici o împărăţie
Să stea în veci nu o lasă, nici o avuţie
A trăi mult nu poate. Unde-s cei din lume
Mari împăraţi şi vestiţi? Acu de-abiia nume
Le-au rămas de poveste. Ei sântu cu primejdii
Trecuţi. Cine ai lumii să lasă nădejdii?

 

2. Rememorarea trecutului sau căutarea timpului pierdut

- se anticipează scrieri celebre filosofico-lirice, Miron Costin fiind un părinte al literaturii autohtone de factură ideatică profundă…

 

Unde-s ai lumii împăraţi, unde iaste Xerxes,
Alixandru Machidon, unde-i Artaxers,
Avgust, Pompeiu şi Chesar? Ei au luat lume,
Pre toţi stinsu-i-au cu vreme, ca pre nişte spume.
Fost-au Tiros împărat, vestit cu războae,
Cu avare preste toţi. Şi multă nevoe
Au tras hândii şi tătarii şi Asiia toată.
Caută la ce l-au adus înşelătoarea roată:
Prinsu-l-au o fămee, i-au pus capul în sânge.
“Satură-te de moarte, Tiros, şi te stinge
De vărsarea sângelui, o, oame înfocate,
Că de vrăjmăşiia ta nici Ganghes poate
Cursul său să-l păzească”. Aşa jocureşte
Împărăţiile, lumea, aşa le prăvăleşte.
Nici voi, lumii înţelepţii, cu filosofia
Hălăduiţi ce lume, nici theologhia
V-au scutit de primejdii, sfinţi părinţi ai lumii,
Ce v-au adus la moarte amară pre unii.
Nime lucruri pre voe de tot să nu crează
Nime-n grele, nădejdea de tot să nu piarză,
Că Dumnezeu au vârstat toate cu sorocul,
Au poruncitu la un loc să nu stea norocul.
Cursul lumii aţi cercatu, lumea cursul vostru
Au tăiat. Aşa iaste acum vacul nostru.
Niminea nu-i bun la lume, tuturor cu moarte
Plăteşte osteneala, nedireaptă foarte
Pre toţi, ci nevinovaţi, ea le tae vacul.
O, vrăjmaşă, hicleană, tu vinezi cu sacul.
Pre toţi îi duci la moarte, pre mulţi fără deală,
Pre mulţi şi fără vreme duci la aceasta cale.
Orice faci, fă, şi caută fârşitul cum vine.
Cine nu-l socoteşte, nu petrece bine.
Fârşitul ori laudă, ori face ocară;
Multe începături dulci, fârşituri amară.
Fârşitul cine caută, vine la mărire;
Fapta nesocotită aduce perire.
Moartea, vrăjmaşa, într-un chip calcă toate casă,
Domneşti şi-mpărăteşti, pre mine nu lasă:
Pre bogaţi şi săraci, cei frumoşi şi tare.
O, vrăjmaşă, priiatin ea pre nimeni n-are,
Naştem, murim, odată cu cei ce să trece,
Cum n-ar fi fostu în veci daca să petrece.
Paimâini suntu anii şi zilile noastre.
Sfinţii ingeri, ferice de viiaţa voastră.
Vieţuim şi viiaţa iaste neştiută,
Şi până la ce vreme iasta giuruită,
Aşa ne poartă lumea, aşa amăgeşte.
Aşa înşală, surpă şi batjocoreşte.
Fericită viiaţa făr de valuri multe,
Cu griji şi neticneală avuţiia pute.
Vieţuiţi în ferice, carii mai puţine
Griji purtaţi de-a lumii; voi lăcuiţi bine.
Vacul nostru cu-mprumut dat în datorie.
Ceriul de gândurile noastre bate jocurie.

 

1. Traiectoria lirică hamletiană

- finalul operei este moralizator – dacă viaţa lumii este doar o iluzie, singura consolare a fiinţei umane este credinţa în Dumnezeu.

Epilog
 
Mulţi au fostu şi mulţi suntem şi mulţi te aşteptă;
Lumea din primenele nu să mai deşteaptă.
Orice ieste muritoriu cu vremea să petrece,
Trece vremea şi pre ai săi toţi îi părăseşte.
Cei ce acum petrecem, pomenim alţii
Trecuţi; de noi cu vreme vor pomeni alţii.
Născându-ne, murim, murind ne facem cenuşă.
Dintr-această lume trecem ca pentr-o uşă.
Astăzi mare şi puternic, cu multă mărire,
Mâine treci şi te petreci cu mare mâhnire.
În lut şi în cenuşă te preface, o, oame,
În viierme, după care te afli în putoare.
Ia aminte dară, o, oame, cine eşti pe lume?
Ca o spumă plutitoare rămâi fără nume.
Una fapta, ce-ţi rămâne, buna, te lăţeşte,
În ceriu cu fericie în veci le măreşte.
 

Reflecţie filosofică!

Fin cunoscător al limbilor străine, erudit, conştient de rolul culturii în evoluţia şi metamorfoza statelor, Miron Costin a lăsat posterităţii o operă monumentală prin însăşi simplitatea sa, prin valoarea istorică şi documentarea, cât şi prin frumuseţea literară.

 

Cine-și face zid de pace, turnuri de frăție
Duce viiață fără greață într-a sa bogăție.
Că-i mai bună dimpreună viiața cea frățească
Decâtu râcă, care strică oaste vitejească.
Cine-i bogat de-avere pre lume-n tot omul,
De nu v-avea-ntru sine locuindu pre Domnulu,
Acela de-avuție sațiu nu mai vede.
De i-ar da toată lumea, elu totu nu să-ncrede.
Și de câtu multu strânge, mai multu să lărgește
Și tot deșertu să vede-ntr-averea ce-i crește.
Deci nime-ntr-avere să nu să gândească.
Că va putea să să-mple, să să odihnească.
Iară-ntr-a cărui sufletu Domnului lăcuiește,
Acela de nemică nu mai jeluiește.
Pentr-aceia totu omulu să nu se lenevească,
Pre Dumnedzeu în sufletu să-și agonisească. 

(Apostrof)

 

Sursa foto: http://ro.wikipedia.org

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

__________________________________________________________________________________